Alegerea ca epitaf

Azi de-ar fi un drum să-mi pot alege
Aș alege tot ce am ales,
Ca să pot mai bine înțelege
Ceea ce-mi e fără de-nțeles.

Multe aș schimba, îmi vine-a zice,
Însă știu că a schimba e greu,
Căci privind destinul ca matrice
Eu, să schimb, pot doar ce e al meu.

Mă-ndoiesc, oricâte am știute,
Că ar fi altceva să-mi doresc,
Că aș vrea cărări mereu bătute
Regăsind ce mulți, prea mulți, găsesc.

Nu contest un gând care mă bate,
Timpul să încerc să îl corup,
Să-mi dea voie să îl pun la spate
Ca să pot de patimi să mă rup.

Dar să fug de patimi nu-mi e vrerea,
N-aș putea ce-i patima să știu,
Temător mi-ar fi să n-am puterea
Să mai pun, pe visul meu, pariu.

Mi-a fost greu, dar tot mai cred că-i bine
Că n-am fost un simplu spectator,
În oglinzi m-am tot privit pe mine,
Într-un alt, mereu, mereu, decor.

Nevoind să-mi am îngăduință
În a fi un anonim comun,
Sinonim am fost, și referință,
Unui drum de care să dispun.

Am ales, s-ar zice, fapte multe,
Ce m-au pus la zid ori m-au salvat,
Am ales și căi, cumva oculte,
Alteori de toate m-am lăsat...

Tot ce am făcut mi-e pus în seamă,
Dar oricum, mă simt răspunzător,
Pentru când, cu deșănțată teamă,
Am ales ca orice muritor.

Am ales, ideea pare clară,
Faptele-s, real, autograf,
Îmi vor fi, de nu mă-mpac, povară,
Dar prefer să-mi fie epitaf.

Falduri de har

Din har, cu fast, făcut-am sărbătoare,
De parcă s-ar reduce la o zi,
Numai o dată-n an are valoare
Speranța că se poate și trăi.

A fost și poezia-amestecată
În șirul de idei ce dau motiv
De-a se vorbi o dată, altădată,
Cu-același rost, de azi, demonstrativ.

Și-a devenit o zi oficială,
Deși n-aduce nimănui folos,
Punând, cu nonșalanță, la-ndoială
Prefacerea ideii în frumos.

Se vor începe mulți să definească
Ceea ce nu-i nicicând de definit,
Ceea ce-i dat, prin firea omenească,
Să fie înțeles când e citit.

Și-apoi va fi, din nou, răstălmăcită
Puterea unui ins de-a ști trăi
Avându-și muza altfel de ispită,
Prin ea, uitând, că nu va mai muri.

O zi pe an e pusă la-ndemână
Celor ce-și vor un podium și-un drapel
Prin care să și poată să rămână
Un surogat, cu falduri, de model.

Încet, dar sigur, totul se transformă,
În toate vom ajunge-a fi săraci,
Subit, ne vor impune, ca și normă,
Comportament de proști și de buimaci.

Harul e, deci, motiv de sărbătoare,
Globalizâdu-i rostul prin banal,
Eventual privind-o ca valoare,
Într-un context de iz comercial.

Forță de redefinire

Că ești o floare rară am știut,
De când mi-ai pus întâia întrebare,
Însă, e drept, am fost puțin uimit,
Prin așteptarea mea, destul de mare.

Am așteptat, de mult, acest prezent,
De-atâta timp, de peste vieți și moarte,
Credeam deja că-s doar un repetent,
Trăind, cu mult, de adevăr departe.

Nume să-ți dau nu pot, nu mă pricep,
Și nici nu cred că-n mod real există,
Dar tot mai des, și mai ușor, percep,
De ce dorința-i mare și persistă.

Din tot ce clar mi-era până acum
Puține poate vor rămâne clare,
Mi-e greu la un indiciu să rezum
Ieșirea dintr-o lungă așteptare.

Toate devin motive ce urnesc
Multe idei venind din vechea-mi lume
Și parcă-și au un vad copilăresc,
Cu forța lor redefinind cutume.

Elocventa profunzime

E miezul nopții, și te țin în brațe
Simt între palme trupul tău de floare,
Și fantezii stau iar să mă agațe
Când gândul îmi coboară spre picioare.

Și mă cobor să simt, din plin, aroma
Petalelor ce vor să se deschidă,
Redefinind într-una axioma
Că altă cale nu vor să-mi decidă.

Abia îți prind o șoaptă cu urechea,
Prinsă, suav, de-a buzelor mișcare,
Și-mi spui că-n aşternut mă ai perechea
Ce își dorește noaptea cât mai mare.

Tot alintând a coapselor curbură
Pornirile încep să dea năvala
Și prinde profunzime anvergură,
Punând la îndoială verticala.

Înmuguriri de dor nerăbdătoare
Sânii-ți ajung... motiv de neoprire,
Dau firii mele, grabnic doritoare,
De-a-ți fi părtaș în clipa de-mplinire.

Când chipu-ți, sub o umbră de lumină,
Își lasă-ntrevăzută inocența,
Te-arăți și doritoare, și senină,
Extrapolând, cu totul, elocvența.

Iar timpul trece fără de valoare
Când coapele-ți, apăsător simțite,
Descriu curburi de jar ameţitoare,
Și-apoi, zvâcnind, devin prea obosite.

Transformi eternităţile-n secunde
Cu gura ta, alunecând alene
Ca nu cumva, ceva, să-ți pot ascunde
În clipele, firesc, diluviene.

Ajuns așa, să uit, din nou, de noapte,
Ținându-te în brațe-mi ești ispită,
Când sânii-țisimt ca două mere coapte
Și-mi pare clipa mult prea potrivită.

Profunda jertfă

Îmi povesteşti... Şi-ţi ai în minte clipa
Când n-ai mai vrut de mine să te-ascunzi,
Şi m-ai oprit să mai accept risipa,
Jertfindu-ţi vieţii sânii, tari, rotunzi.

Tot mai adânc, în fiinţa ta plăpândă,
Ca într-un basm cu fluturi migratori,
Mă-ntâmpinai şi mă simţeai izbândă,
Împrumutând din curcubeu culori.

Amnezică, te-ai vrut, cândva, o vreme,
Sperând că, prin uitări, n-o să mai ştiu
Că tu, negând mulţimi de teoreme,
Mereu voiai să adormim târziu.

Acum, din când în când, prin vise-ţi ninge
Idei ce n-au motive de contur,
Ai temeri că ispita te-ar învinge,
Sau că absurdul lumii-i prea matur.

Mă porţi în sânge, clipă lângă clipă,
Şi-n profunzimea cărnii ca accent,
În zori de zi, când cerul înfiripă
Al faptei pas, continuu concludent.

Acea secundă, prag al veşniciei,
Ce-ai denumit-o pas întâi de umblet,
Îmi este astăzi muză poeziei,
Şi-n fiecare gând şi colţ de suflet.

Pasul firesc, clădit ca o ispită,
Cu nostalgii şi-amnezice tăceri,
Ni-i astăzi drum de viaţă definită,
Într-un altfel, sfidând, prin rost, căderi.

Uitare de pierdere

Prea mult, iubita mea, te pierzi în gânduri,
De mult prea multe uiti, și chiar de tine,
Ți-ascunzi dorința, printre multe rânduri,
Uiți chiar că viața ție-ți aparține...

În treacăt, despre tine, abia-mi scrii,
Parcă nu știi că vreau să știu mai multe,
Că vreau, mereu, frumoasă să te știi,
Și gândul, gândul vrea să ți-l asculte.

De multe ori mă simt a-ți fi dator,
Prin tot ce-mi e condiția umană,
Prin ceea ce sunt azi, întâmplător,
Ca și motiv vindecător de rană.

De-ai fi aproape... sânii ți-as gusta...
Pe pântec, între coapse, loc mi-aș face,
Și prada bucuriei mi te-aș da,
Voindu-te, în suflet să ai pace.

Prea mult, iubita mea, îți lași tristeți
Să-ți fure vremea regăsirii-n vise
Și te-ntristezi când plouă-n dimineți
Ce-ți spun că drumuri multe ai închise.

Însă puțin, atât de mult puțin,
Îți lași, din frâu, a minții preumblare,
Și-ncerci, sperând, paharul cu pelin,
Dându-i un nume, fără rosturi, mare.

Nu prea mai știi, în zori de zi, să crezi,
Că ceața este semn de vreme bună
Și poți visarea nopții s-o păstrezi,
Uitând să-ți spui, tot timpul, că-i minciună.

De-ai fi aproape, visul ți-ai lăsa
Să mă înveți să fiu, hoinar, dibace,
Și prada bucuriei mi te-ai da,
Voindu-te, în suflet să ai pace.

Hoție spre mărturie

Te voi fura pe-o margine de noapte
Si vom uita că ne-am știut străini,
Puși, cu speranțe, până-n zori, pe fapte,
Ca să ne fim, iubindu-ne, senini...

În pântec simți un dor în așteptare,
Ce veste-mi dă că-i vremea de-mplinit
Motivele ce fac să fie tare
Gândul că-i timpul tocmai potrivit.

Sânii ți-i ai, măcar o mărturie,
Că nu e chiar nimic întâmplător,
Că, prin destin, un dar îmi vei fi mie,
Și dar voi fi, și pas spre viitor.

Semn peste vieți voi fi, rămas în tine,
Și mă voi ști dorință de a-ți fi,
Un mugur de speranță spre mai bine,
Îndatorat ideii de-a trăi.

Ochii-ți închiși și țipătul din șoapte
Vor fi însemnul clipei de-nceput
Și de strivire-a miezului de noapte
În adevărul pragului trecut.

Strânsoarea coapsei tale mă va face
Să fiu, în mod continuu, hotărât
Pliat întru dorința ta tenace
De-a mă păstra, în tine, zăvorât.

Mi te vei face gând de împlinire,
Când n-ai să vrei odihnei să mă dai,
Cerându-mi să cred, simplu, în iubire,
Cerându-mi, toată noaptea, să mă ai.

Așa vei fi, a mea, și doar a mea
Până în ceas de rostuit soroc,
Când lumea ca și stea ne va vedea,
Și viața ne va fi extrem ad-hoc.

Dor fără oprire

Îmi este dor de tine... Știu... Nu știi,
Nici n-ai motiv să crezi așa idee,
Sunt mulți ce-mi spun că am în cap prostii,
Dar chiar așa... Ești dorul meu, femeie!

De multe ori, parcă te văd, în pat,
Privindu-mi avântatul gând spre fapte,
Și când mă vezi că par a fi-ncurcat,
Mă-ndemni să cred că nu e zi, ci noapte.

Te și aud, când sunt fără curaj,
Că-mi spui să uit de treaba-mi născocită
Și să devin firescul personaj
Ce nu dă faptei sensuri de ispită.

Sânii ți-i simt, porniți mereu pe joc,
Făcându-mă să știu că-mi este sete,
Și nu e nici o cale de mijloc,
Decât să caut apa pe-ndelete.

Mult motivat, mereu căutător,
Va fi să fiu, pornit cu îndârjire,
Cel ce, aflând al viselor izvor,
Să-l gust, să îl golesc, dintr-o sorbire.

Ciudat cumva, s-ar spune că-s altfel,
Mi-e dor de tine, cea de azi nălucă,
Un dor ce este, zi de zi, rebel,
Scornind idei la tine să m-aducă.

N-am leac de dor, nu pot să îl opresc,
Oricât aș vrea să nu îl am în minte,
Nu-l pot nega, e totuși omenesc,
Și-i consecvent, nicicum nu se dezminte.

Vântul, ploaia, tu...

Vorbindu-ţi, gândul s-a făcut scânteie
Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi fi-vei, tu, femeie
Motiv ca ani de versuri să-ţi închin.

Idei destule vin dintr-o poveste
Pe care în curând o vom trăi,
O las acum să fie ca o veste,
Cu adevărul ei de zi cu zi.

Ne vom plimba, rătăcitori, prin ploaie,
Dar vântul o să fie cam obraznic,
Simţindu-ţi sânii-n mare vâlvătaie,
Te va-nvăţa să vrei să le fiu paznic.

De bluza ta, subţire, n-o să-i pese,
De ea va vrea să-i vadă părăsiţi,
Ca neavând soluţii pe alese,
Să-i laşi de palma mea acoperiţi.

Când nasturii va vrea să ţi-i descheie,
Cu gândul c-ai să-l laşi, ca-ntâi venit,
Îţi vei avea năstruşnica idee,
De-ai spune că se-arată obosit.

Iar ploaia, brusc, va fi a ta complice,
Şi se va face ea a-mi da motiv
De-a mă-ntreba de nu a-i vrut a-mi zice
Că-i timpul să devin intempestiv.

Atunci va fi, fără să treacă vreme,
Să-ţi mângâi trupul ud, să-l simt arzând,
Grăbindu-te să treci peste dileme,
Întâiei noastre clipe aripi dând.

Nici timpul nu va vrea să se mai piardă,
Nici tu să-l pierzi, fugind mereu în vis,
Şi-mi vei şopti că eşti capitulardă,
C-am cucerit tărâmul interzis...

Sfârşită-n noapte, ploaia trecătoare
Va dovedi că teama ne-a învins,
Făcând din tine lacrima de soare
Ce focul vieţii-n mine-a reaprins.

Şi fi-vor nopţi apoi, cu lună plină,
Când îţi voi fi profund, neinterzis,
Părtaş şi martor clipei de lumină
Când te vei şti ajunsă-n paradis.

Cer de zodie de foc

Nu ai nevoie, vieţii, de-o poveste,
Lasă să fie totul cum a fost,
Cumva surprinzător, deşi anost,
Că vorba-ţi, din greşeală, ţi-a dat veste.

Pe drumul meu, din plină zi, spre seară,
Deja ştiam că-i timpul să ajungi
O clipă ne-mpăcarea să-ţi alungi
Ca să poţi şti ce-i lacrima de ceară.

Şi am ajuns, găsind o aşteptare
Ce se părea a fi fără temei,
Dar şi contrare gânduri şi idei
Puse mereu sub semn de întrebare.

Nici timp n-aveam, nici nu era nevoie
Să nu-ţi arăt că visele-ţi se-ascund
Şi-i vremea de intrare, clar profund,
Acolo unde-ai zice că nu-i voie.

O clipă doar ţi-ai încordat privirea,
Apoi ai înţeles că am intrat
În orizontu-ţi prea neîmpăcat
Cu tot firescul ce ţi-l dă trăirea.

Cerul întreg, în zodie de foc,
Îţi arăta că-n tine coborâse
Miezul de noapte care hotărâse
Să nu se treacă, să mai stea în loc.

Dădeai avânt şi îţi luai avânt,
Asta doreai, vibra întreaga-ţi fiinţă,
Încă duceai războaie în conştiinţă,
Dar te-ncredeai în liberu-mi cuvânt.

Primind dădeai ce dar ştiai că eşti,
Nicicum, la fapte, nu te-ai vrut zgârcită,
Şi chiar când ziua se-arăta grăbită
Vedeam ce vis gândeai să-ţi împlineşti.

Parcă ţi-ai vrea, ce ai trăit, uitat,
Trecută zici că e destulă vreme,
Pui adevărul printre anateme
Deşi îl ştii, de-a pururi, neschimbat.

Presimțământ de vremuri noi

Mi te-ai oprit la margine de noapte,
Făcându-mă să mă opresc din drum,
Din mersul printre valuri mari de fum,
Şi nori de gânduri destrămaţi de şoapte.

Păreai venind din mijloc de pădure,
Cel necălcat de-al omului cuvânt,
Al celui ce nimic are sfânt
Ci doar idei absurde şi obscure.

Nu prea puteam să spun că eşti naivă,
Ba chiar tăcerii i-am propus un târg,
Să înflorescă, ori să dea în pârg,
Ca să-ţi ascult privirea sugestivă.

Simţeam în mine semne de-ntrebare,
Ce îmi dădeau ideilor îndemn,
Ca să-ţi declar, retoric şi solemn,
Că-ţi simt cuvântul vis de înălţare.

Priveam în gol neînceputa clipă
A nopţii ce vroia să aibă rost,
Lipsindu-mă pe mine, cel ce-am fost,
De grabă şi idei înspre risipă.

Vroiam, firesc, măcar a te atinge,
Ca să-nţeleg de ce, spre viitor,
Mi-erai, palpabil, gând întregitor
Şi foc ce nici potopul nu-l va stinge.

Mi-ai înţeles, fără s-aştept, dorinţa,
Ba chiar ai pus, direct, încă un pas,
Aşa că prea puţin mi-a mai rămas,
Să ştiu că mi te-ai dat cu toată fiinţa.

Din margine de noapte, miez de noapte
În umbra neştiinţei am lăsat,
Iar timpul vrerii noastre ni s-a dat,
Ca loc să ai, de lacrimi şi de şoapte.

Citeam privirea-ţi... Valuri de lumină
Mă-ncurajau să nu dau înapoi,
Să ne lăsăm urmării amândoi,
Nevinovaţi, oricât am fi de vină.

Vis împlinit aveai, întâia oară,
Şi învăţai, să știi că e altfel
Al zilei şi al nopţii gând fidel,
Altfel decât credeai odinioară.

În zori de zi vedeam că ești schimbată,
Erai, cu totul alta decât ieri,
Din tot ce s-a-ntâmplat ţi-aveai puteri,
A-mi vrea, orice durere, alinată.

Îmi depănai poveşti, din presimţire,
Despre ce ştii că dat va fi să faci...
Şi-n ochi vedeam un munte de iubire...
Abia puteam să-ţi spun ce mult îmi placi...

Tulburare de dorire

Picioru-i gol, şi ţi-l străbat uşor
Simt palmele arzânde, mă-ncălzesc
Şi-ţi simt, pe coapse, tremurul de dor
De nici nu pot gândi să mă opresc.

Sânii-ţi tresar în palme când îi prind,
Iar pântecul, uşor, e arcuit,
Sedus de vis, fireşte, mă aprind,
Şi-mi dau motiv să fiu, normal, grăbit.

Petalele-ţi deschizi, le simt, încet,
Şi rezonezi cu fiecare gest,
Dorinţa-i, clar, de un profund complet,
Desăvârşită formă de protest.

De jos în sus te tulburi ca un lac
Când îţi străbat tot trupul, ascendent,
Ai vrea să strigi... însă mă vezi că tac...
Ceea ce simţi nu are precedent.

Şi-apoi devii esenţă de mister,
Ce-i iar, şi iar, mirific, chemător,
Să iau dorinţa ta un sfânt reper
Ca să devin, pe loc, nemuritor.

Atât de scurte-s clipele în doi,
Pe faţă rar se dau, doar în trăiri
Se definesc cu sens de vremuri noi,
Înaripând dorinţe şi simţiri.

Mi se lipesc iar buzele pe sâni,
Şi-ţi văd piciorul care-mi face loc
Ca nici n-ai timp porniri să-ţi tot amâni,
Şi nici să vezi, că ard, degeaba-n foc.

Mă simţi, te simt, îţi sunt şi-mi eşti motiv,
De a ne fi-ntrebare şi răspuns,
De-a ne dori mereu imperativ,
Fără-a ne fi o faptă de ajuns.

Vânătoare la hotare

Prin mine trec noian de amintiri,
Atâtea clipe pline de iubire,
Cum m-ai dorit în marea mea pornire,
Vânând speranţa primei nemuriri.

Un vers cu rima dură, amărui,
Ţi-am dăruit pe-o margine de seară,
Când dat a fost, a nu ştiu câta oară,
Să-mi am oglindă ochii tăi căprui.

Zvoneam atunci porniri de pas în doi,
De regăsiri ca suflete pereche,
Ce cândva, într-o lume foarte veche,
S-au dăruit, spre vremuri de apoi.

Şi-n noua zi, în prag de răsărit,
Când umbra noapţii devenea ascetă
Spre orizont, suavă şi discretă,
Luna mergea, şi ea, spre asfințit.

Şi-mi amintesc... deja eram avar
Frenetic exploram, cu bucurie,
Şi sete, un crâmpei de fantezie,
Că trecem de al lumilor hotar.

Nici tu n-aveai, în gând, să mă opresc,
Îmi aminteai de mersul înainte,
Şi îmi şopteai că e de luat aminte,
Cât de real e simţul omenesc.

De-atunci şi timpul stă încremenit,
Şi ţine chiar şi visul la răscruce,
Când vrea pe alte drumuri a mă duce
Ori când mă las în gânduri poticnit.

Iertare de gând

Mă iartă... Gându-mi ştiu ştrengar,
De-atâtea ori îl văd fugind la tine,
Să-l stăpânesc e luptă în zadar,
Nu vrea, în nici un chip, să stea cu mine.

În zori de zi, cum nu prea fac un rost,
Nu-l pun ceva, în mod direct, să facă,
Îmi spune, mai târziu, cum că a fost
La tine... timpul să-şi petreacă.

Tu poate-l simţi... te mângâie pe sâni
Sau ochii, cu iubire, vrea să-ţi spele,
Şi uneori te face să-l îngâni
Lăsându-ţi ţie, lacrimile mele.

Sau poate-l simţi pe pântec, jucăuş,
Sau între coapte stând, cu îndrăzneală...
Dorinţelor se face cărăuş,
Însă tot mie-mi cere socoteală.

În miez de zi, cu greu mai dau de el,
Mă crede prin în fel şi fel de fapte,
Şi tainic hotărât, dar şi rebel
Vine la tine să-ți vorbească-n şoapte.

Mereu pornit, cu timpul în război,
Şi nevoind o clipă să cedeze,
Îţi spune o poveste cu noi doi,
Sigur fiind că ea o să urmeze.

Şi nu-i nici ruşinat, deloc timid,
Când se arată plin de cutezanţă
Când zice că destule coincid
Nimic nu vede-a fi în discordanţă.

Spre seară-l prind, uşor se dă de gol,
Atunci am timp să-l cert, însă mă minte
Îmi spune că el face, benevol,
Simţirilor lumească-mbrăcăminte.

Dar nici atunci nu stă ascultător,
Face ce face, caută o cale,
Vine la tine şi, seducător,
Îţi spune cum trec clipele-mi banale.

Se şi dedă uşor la fantezii,
Dând vina pe ideea prea succintă,
Că de o viaţă te aştept să vii,
Când, adormită, trupul îţi alintă.

Mă iartă dar, că e aşa grăbit
Şi clandestin ajunge pân' la tine,
Nu-l denigrez, nu sunt un ipocrit,
Ce-ţi spune el există şi în mine.

Îi spun, de multe ori, că nu-i normal,
Să-ţi spună tot, ba chiar să îţi arate
Că nu-s străin de tot ce e real
Şi mi te-aş vrea pe veci, dacă se poate.

Ştiut să-ţi fie, rar de tot accept,
Dar mă întreb de nu e o greşeală,
Dacă e drept sau mai deloc nu-i drept
Să am această mare îndrăzneală.

Dar e firesc, cumva, să mă feresc,
Făcând prejudecata nouă lege,
Şi să mă tem să-ţi spun că te iubesc
Din teama unei lumi ce nu-nţelege?

Hoție de leac

În miez de noapte tot am să te fur,
Chiar dacă n-ai să ştii de ce o fac,
Prea multa aşteptare dă contur
Absurdului în care încă zac.

Clipa să treacă... n-am să pot să-ndur,
Simţindu-te, cu-nflăcărare, leac...
Cum nimeni nu va fi, nicicum, în jur,
N-am să aştept prea mult să te dezbrac.

Mireasă n-ai să-mi fii... E prea puţin,
E doar un gest ce poate fi văzut,
Că nu pot coborî un dar divin
Spre pragul unui minus absolut.

Ar fi prea greu dorinţa să-mi abţin,
Oricât m-aş vrea din drepturi decăzut,
Şi-am să te gust, puţin câte puţin,
Spunându-ţi că, de-atâta timp, te-am vrut.

Vei vrea şi tu, fireşte, să te fur,
Ştiind că adevăru-i maniac
Deşi nu se arată prematur,
Ci doar când, prin urmare, e pe plac.

Îţi vei dori, firesc, fără cusur,
A şti sfinţit acel ad-hoc iatac,
Când zori de zi, cu raze de azur
Mă vor zori în roşu să te-mbrac.

Mi-e hotărârea clară... O menţin,
Şi n-am s-o uit... voi fi, însă, tăcut,
Ca întâmplarea s-o trăim deplin
Uitând de alte, multe, din trecut.

Tăcut voi fi... şi n-am să te previn,
Oricât va fi cu tine să discut,
Dar într-o noapte, când va fi senin,
Ne vom primi al faptelor tribut.

O noapte de veșnicie

Te-ai strecurat, prin noapte, lângă mine
Simţindu-mă că nu prea pot să dorm,
Mi-ai spus că eşti a mea şi se cuvine
Să împărţim al clipei rost, enorm.

Şi m-ai voit aprins, o vâlvătaie,
Lăsându-te, să fii, sub mine, jar,
Chiar de-ar fi dat să vină nori cu ploaie,
Căderea ei să fie în zadar.

De parcă te ştiam de-o veşnicie,
M-am regăsit în tine, brusc, profund,
Lăsându-mă să fiu, cu totul, ţie
Cel ce dorinţei, hotărât, răspund.

Desculţă, despletită, doritoare,
N-aveam nici un motiv să te opresc,
Nici mâna n-am oprit-o să-mi coboare
Spre coapsele-ţi cu tremur nebunesc.

Mâna-mi simţea mătăsuri şi dantele,
Amestecând trăirea cu-n miraj
Ce pântecu-l făcea un cer cu stele
Făcându-mă să am mai mult curaj.

Mă îndeamnai s-ating cu nerăbdare
Cât mai înaltu-i splendid opalin,
Dând relevanţă pragului divin,
Cu dor de adevăr şi de urmare.

Simţiri te învăţau, şi-n tresărire
Gurii-mi flămânde sânii îi dădeai
Mizând pe adevăr şi pe iubire.
Când veşniciei gândul ţi-l lăsai.

Timpul trecuse... lângă mine, goală,
Privindu-mă, încet ai adormit,
Nemaiştiind că viaţa-mi, în răscoală,
Vroia să-şi aibă rostul regăsit.

În zori abia, simţind îmbrăţişarea,
Având trăiri de vis înaripat
Ţi-ai dat răspuns, ştiindu-mi întrebarea,
Ce rost îşi are-al zilei înnoptat.

Păcatul relativ

Aseară uşa iarăşi mi-ai deschis,
N-ai spus nimic, ştiam că pot intra,
Şi-am stat destul, cât să îţi poţi păstra
Simţirea de trăire-n paradis.

Cuvintele de mult au spus mai tot,
De-aceea le-am lăsat să odihnească...
Se vor trezi cândva să povestească
Cum îmi erai plecării antidot.

Fi-vor urmări, mi-ai spus, m-ai întrebat,
Privind, cu ochi mijiţi, spre depărtare
Ca să-ţi ascunzi o altă întrebare
Despre iertări căzute în păcat.

Vroiai să tac, să n-am nici un răspuns,
Să las să vină, după zi, o noapte,
Şi-n liniște, doar tu să-mi spui, în şoapte,
Că faptele-s, un tot, îndeajuns.

Numindu-ne aşa cum unii zic,
Doi păcătoşi, în formă relativă,
Ne-a regăsit ideea instinctivă
A celor ce trăiri nu-şi interzic.

Şi noaptea s-a lăsat şi s-a trecut,
Lăsându-se, de mari idei, sedusă,
Făcându-te să-mi fii, voit, supusă
Fiindu-ţi cel ce nu se dă bătut.

A doua noapte nu mai ştiu ce-a fost,
Ştiu doar că era cald, frumos, şi bine,
Parcă uitasem, întru tot de mine,
Şi toate-aveau, fără excepţii, rost...

Zvâcnirea tainei

Eu te-aş iubi, de-aş fi pe malul mării,
Să ne simţim pe val, cuprinşi de ape,
Ca undeva, în clipa înserării,
Nimic din ce suntem să nu ne scape.

Noi doi, priviţi de umbrele din Cer,
Şi mângâiaţi de apa înspumată,
Păsându-ţi doar că timpul efemer
Nu mi te dă, cu totul, dintr-odată.

Să ştiu că nu mai ţii la nici un gând,
La nici o veche, tristă, amintire,
Trăind cu tine, chiar reînvăţând,
Cum e împreunarea cu iubire.

Privindu-te cum urci, încet, pe val,
Să mă cobor spre tine dintr-odată,
Fiind, cum e firesc, cum e normal,
Motiv de împlinire minunată.

Piciorul gol să lase pe nisip
O umbră încontinuu mişcătoare,
Ducând în nemuriri simplul tertip
Ce clipei dă mereu altă culoare.

Şi sânii să ţi-i văd că nu se vor
Ademeniţi de liniştirea-n şoapte,
Ci doar de gestul tainic, zvâcnitor,
Când se ajunge ziua plină noapte.

Până în zori, visând pe malul mării,
Voind să mergem, vieţii, mai departe,
Să hotărâm, contrariul depărtării,
Să ne iubim şi dincolo de moarte.

Arsuri de torțe

Sânii tăi, arzând ca două torţe,
M-au făcut să nu mă pot opri,
Să-mi găsesc nebănuite forţe
Noaptea-întreagă, până-n zori.

Le simţeam, cu totul, zvârcolirea
Când, doriţi, mi se dădeau, să-i gust,
Şi, în pântec, se zvonea zvâcnirea
Trecerii pe-al vieţi prag îngust.

Ca şi val al mării în furtună
Mă pornisem să m-avânt, în mal,
Clipei dând îndemn să ne repună
Pe-al trăirii vad, sortit, real.

Îmi spunea a coapselor căldură,
Să nu fiu nici leneş, nici grăbit,
Să pun jar pe-a trupului arsură,
Focul să nu-l las prea mult mocnit.

Dar, oricât mă-nţelegeam pe mine,
Nu ştiam ce aş putea să-mi fac,
Mă vroiam trăind cu totu-n tine,
Şi, aşa trăind, să-ţi pot fi leac.

Nu-mi trecea prin gând nici o oprire,
Te simţeam voindu-mă profund,
Să mă readun din risipire
Definind lumescul rol fecund.

N-aveam timp să spun că nu se poate,
Ar fi fost dovada că mă mint,
Amândoi eram făptaşi la toate,
Adevărul clar era succint.

Noaptea ne-a rămas puţin dormită,
Tot în tine mă găseam atras,
Te simțeam fierbinte, dezgolită,
Nu puteam să stau, absurd, retras.

Spre târziu, în plină dimineaţă,
S-au lăsat şi sânii-ţi adormiţi,
Pântecul, trezit, din plin, la viaţă,
I-a convins că-s, şi așa, doriţi.

Ne-au rămas cuvintele puţine,
Ne eram, deja, un singur tot,
Mă ştiai rămas cu totu-n tine,
Morţii-n veşnicie antidot.

Cutezanță de noapte

Lumina lămpii se prelinge,
E miezul nopţii şi-mi doresc,
Când în firescul ei se stinge,
Sânii-ţi arzând să îi găsesc.

Aş vrea o gură de speranţă,
Încredinţat de-al nopţii rost,
Lăsând ştiuta-mi cutezanţă
Să fie vieţii avanpost.

Şi mâna când mi se coboară
Mângâietoare, înspre şold,
Să-ţi amintești că vrea să-ţi ceară
Doar voie pentru-al ei imbold.

Iar când, fireşte hotărâtă,
Bătătoreşte cu avânt,
Drum spre o poartă zăvorâtă,
Ţi-e dat să ştii că nu-s de-nfrânt.

Te lasă, dar, apropiată
Şi-ncearcă ochii să-mi priveşti,
Pe coapse mâna-mi este toată,
Nu-ţi fă motiv să o opreşti.

Spre ceruri ochii ţi-i ridică,
În tine sunt şi regăsesc,
Trăirea vieţii fără frică,
Dusă pe vadul ei firesc.

Opreşte-mă de sunt cu grabă,
Sau du-mă iar la început,
Las la o parte orice treabă,
Al faptei rost e absolut.

Păstrează-mă cât vrei, în tine,
Chiar altă viaţă poţi să-mi dai,
Ştii clar că poți găsite la mine
Cheia la poarta dinspre Rai.

Să n-ai visarea interzisă,
Schimb-o de vrei în fantezii,
Doar lasă uşa larg deschisă
Să scriu pe pragu-i poezii.

Şi dacă versul vrea să tacă
Iar mâna-mi e căuş pe sân,
Să intru, căutând, în joacă
Cât pot ieşirea să-mi amân...