Ne vom gândi mai mult la viitor,
Că şi furtuna drum de ducă-şi face
Mutându-se-ntr-un alt, tihnit, decor.
N-am să mă las cuprins de pasiune,
Oricât va fi să simt că eşti de foc,
Chiar de-am s-o fac ca şi diversiune,
Am să-ţi cedez întâiul pas de joc.
Ai să mă vezi că pot să stau cuminte
Oricât va fi şi eu să mă-nfierbânt,
Ştiindu-te dormind fără veştminte
Şi mă atingi voind să-mi dai avânt.
Ceru-i senin, dar vântul tot nu tace,
Focul în sobă vrei să îl aprind,
Şi voia-ţi fac, e ceva care-mi place,
Că dezvelită te voieşti dormind.
Din vis te-aud că îmi şopteşti cuvinte,
Şi înțeleg ceva: profund, domol,
Stele de foc îmi readuc în minte
Că mi-am propus un absolut control.
Nimic nu văd, de parcă-n jur e beznă,
Când între coapse-ţi mâna îmi cobor,
Iar tu cu talpa, îmi aşezi pe gleznă
Îndemnul faptei, tainicul fior.
Pe buze sânii poposesc o clipă,
Când mâna-şi face cale de mijloc,
Şi înţeleg să nu mai fac risipă,
Îţi este dor şi dor îmi e de joc.
Aş fi cuminte, însă-i o prostie,
De-aşa prostie nu pot fi convins,
Eşti nopţii floare albă din câmpie
Şi-ntre petale focul s-a aprins.
Nici n-am motiv să spun că eşti ispită,
Prea ţintuit mă simt de un îndemn
Ce-mi face hotărârea ilicită,
Şi gândul păcii absolut nedemn.
Cu minte sunt, chiar dacă nu cuminte,
În joc mă prinzi, şi chiar îţi dau curaj,
Şi-i parcă iar furtună, sau, mă minte
Mult prea realul faptelor tangaj.
Sânii mă ard, şi-ţi ai pe buze şoapte
Ce mă aruncă, vreau, nu vreau, în vis,
Las la o partea pacea, trec la fapte,
La tine-n pântec intru-n paradis.
Ani, câţi am, eu spun, de multe ori,
Printr-un fel de logică primară,
Teamă însă-mi e că mari erori
Prin această spusă fac s-apară.
Cu destule dubii le răspund
Celor ce încearcă să compare
Mersul meu, alert însă profund,
Cu mereu dorinţa de schimbare.
Am tendinţe să mă simt bătrân
Mult mai mult decât o simplă viaţă,
Ziua-n zori, când caut să amân
Mult prea hrăpăreaţa dimineaţă.
În nu ştiu care timp, atunci, mă duc
Şi, printre gânduri care-mi dau năvală,
Acestui biet ce sunt, îi readuc,
Un argument cu sens de verticală.
Mă-ndatorez la tot ce-am învăţat,
Când nu mai am prin lume altă cale,
Când cerului ce pare-ntunecat
Îi dau nuanţe, oarecum, reale.
Şi fapte trec, şi alte fapte vin,
Coincindenţa-mi pare o-ntâmplare
În care argumentul e divin
Iar fapta-şi are formă de tipare.
Şi iar, câți ani mai am, nu pot să ştiu,
Deducţia mă scoate din modele,
Că nici nu pot gândi că-i prea târziu
Să pot urca, cu pas bătut, spre stele.
Sfidez principii şi sfidez păreri,
Sfidez chiar şi dovezi fără greşeală,
Fără să cred în nu ştiu ce puteri,
Ori în ceva tocmit cu socoteală.
Încerc şi eu să mă conving să cred
Că vremea ce-o trăiesc e prima dată,
Şi că se vrea şi ea cu mers biped,
Uitând de altceva, de altădată.
Adun şi scad, şi înmulţesc, şi-mpart,
Şi calculul mă scoate din sărite,
Nici nu mai ştiu de-i ceasul vieţii spart
Sau are mecanismele-nvechite.
Dar nici un calcul nu îmi dă exact,
Rezultă perioade nesfârşite,
În care, judecând în mod abstract,
Încap valori de-a dreptul infinite.
Rămâne doar să spun că sunt bătrân,
Trăind mereu o altă tinereţe,
Şi că de-a pururi un bătrân rămân,
Şi-ntineresc mereu la bătrâneţe.
Cât de bătrân, sau cât de tânăr sunt,
Nu ştiu cum pot să aflu, să se ştie,
Nici cum să am un minim amănunt
Ce-mi poate fi atribuit doar mie...
Privindu-te-ntr-a timpului oglindă,
Ştiind de noaptea-n care-o să ne prindă
Clipa-mplinirii visului prezis.
Venind cu amintiri din viitor,
Nu stau să mă îmbăt cu apă rece,
Chiar neplăcându-mi timpul care trece,
Multe nu-ţi spun şi să-ţi rămân dator.
Te ştiu în sensul cel mai pur lumesc,
Cu tot ceea ce-ţi place ori nu-ţi place,
Cum, altfel simţi, că e firesc a face,
Când nu-i deloc normal să mă grăbesc.
Ştiu sânii cum îşi iau, un cerc, contur
Şi prinderea în palmă abia-şi lasă,
Iar buzele-n zvâcnire mi le-apasă,
Când nu mai pot pornirea să-mi îndur.
Acum ştiu bine, încă te-ndoieşti
De ce-ţi dau veste că se va-ntâmpla,
Că nefiresc ar fi să fie-aşa,
Însă nici tu nu ştii de ce roşeşti.
Încă ţi-s temeri treceri peste prag,
Ţi-au fost şi-ți sunt motiv de cumpănire,
Şi tot nu ştii cum să îţi dai de ştire,
Că rosturi de-mplinire te atrag.
Tu chiar nu ştii... Pe tine te-am descris,
Şi pântecu-ţi ce ştiu cum pune semne
Când vrea, în felul lui, să mă îndemne
A-şi fi motiv de a se şti decis.
Îţi recunosc dorința de mai mult,
Ori de profund, de altfel, de mai bine,
Din cum îţi e venirea înspre mine,
Dacă mă simţi că nu vreau să te-ascult.
Şi nu mă tem când mă voieşti ţinut,
De coapsele-ţi ce-avântul mi-l înfrânge,
În arcuirea ce-mi vibrează-n sânge
Indubitabil pas pe prag bătut.
Iar nopţilor, de nu le vrei sfârşit,
Sânii-ţi se lasă în căuşul mâinii
Cu frăgezimea lor de miez al pâinii,
Simţindu-mă spre fapte iar pornit.
Aşa, fără să ştii, mereu exişti,
Acestui timp şi-n vremuri viitoare,
Oricât această viaţă-i trecătoare,
Şi ochii-mi sunt aşteptători şi trişti.
Dintr-un ştiut, mult prea puțin ştiut,
Îţi spun de tot ce trebuie să fie,
Îţi spun, acum, întâia oară ţie,
Că pas pe prag ne-avem a fi bătut.
Prin coridoare reci de amintiri
Grăbit mă trec spre... nu mai ştiu nici unde,
Voind să spun că tu mă tot inspiri
Să vreau, să simt cum pântecu-ţi m-ascunde.
Să simt profundul polului opus,
M-am învăţat avându-te aproape,
Mizând pe adevărul contrapus
Dorinţei unui val fugind spre ape.
Mi-e greu să dorm, puţin mai pot să dorm
Dormind nici timpul parcă nu mai zboară,
Nesomnului se vrea a fi enorm,
Şi-aproape de cu zori, în somn coboară.
Din neputinţa de-a zdrobi un mit,
Cu tine-n gând încep, de dimineaţă,
O zi, la fel de trist, dar nu-s uimit,
Că-mi este dor de tine... şi de viaţă.
Îmi plafonez visarea la puţin,
Ştiind că-mi eşti şi că îţi sunt departe,
Dar greu trăirea pot să mi-o abţin,
Nonsens ar fi să fug în altă parte.
Aş trece văi şi, laolaltă, munţi,
Timp să ne-avem de alt întâia oară,
Să-mi vezi grăbirea, dar să nu renunţi,
Lăsând, al nopţii miez, în frig, afară.
Te ştiu arzând în jar, ca foc mocnit,
Şi tac, spunându-i focului pe nume,
Ca şi reper, prin toate definit,
Drept predestin de dincolo de lume.
Ştiu unde eşti, şi ştiu că am să vin,
Dintr-un motiv de pură întâmplare,
La ceas de aşteptare prea puţin,
Când fi-va viaţa fără de răbdare.
Eu n-am să-ţi cer, iubito, nici o noapte,
Cât îmi vei da, va fi îndeajuns,
Vom fi şi întrebare şi răspuns,
Vom fi dorinţe puşi mereu pe fapte.
De dimineaţă chiar, sau la amiază,
Când prea puţini putea-vor bănui,
Mă vei voi, voind a-mi dărui
Speranţa că o nouă zi urmează.
Cum fi-va cel mai bine vei alege,
Nu-ţi vor veni idei privind spre ceas,
Voind să ştii cât timp ne-avem rămas,
Apăra-vei sfânta vieţii lege.
Aşa va fi... va trece multă vreme
În care-ai să mă laşi să te privesc
Şi-n consecinţă să mă tot grăbesc,
Lăsând uitării clasice dileme.
Te voi privi grăbindu-ţi dezbrăcarea,
Ori când răbdare n-ai să mai găseşti,
Găsind ca ideale, chiar fireşti,
Normale-ntrebări privind urmarea.
Gândul uitându-l într-o vorbă veche,
Mă vei lăsa să gust din sânii-ţi tari,
Ca, mai târziu, când se vor creşte mari
Să ne numim şi cuplu, şi pereche.
Atunci abia, când podul înspre toamnă,
Ni se va şti sub paşi deja bătuţi,
Tu te vei şti, întreaga noapte, doamnă
Şi pentru toţi, ce fi-vor, ani trecuţi.
Gândul mi-e greu şi tot mai mult mă-ngână,
Simţind mai mult decât l-aş fi lăsat,
Că sete-mi e şi ştiu că-mi eşti fântână,
Şi nu mai caut gust nicicând gustat.
Tăcerii-mi las puterea de-a-nţelege
Cât e de greu un mers rătăcitor,
Când şansa nu-i motiv de-a tot alege
Ci doar un simplu pas, întâmplător.
O tot oblig să caute departe,
Spre orizontul timpului real,
Şi chiar trecând de pragul dinspre moarte,
Indiferent la orice ritual.
La urma urmei, poate să revină,
Avându-şi câte ceva confirmat,
Putând, mai mult ca sigur, să devină,
Un adevăr, o cale de urmat.
Când viaţa-mi dă mereu, mereu, motive
Să-i pun tăcerii gânduri în blazon,
Eu ştiu că sunt fireşti, pur, instinctive
Şi rezonante, chiar la unison.
N-am un răspuns, deşi o întrebare
Mă duce des în jos, prea rar în sus,
Şi, definind un prag de disperarare,
Mi-arată şi un drum în sens opus.
Azi tot mai mult revolta mă îngână,
Sunt prea rigid, şi n-am decât un gând,
Să sorb din tine, dulcea mea fântână,
Că-s prea-nsetat, de-atâta timp mergând.
Când m-ai privit, ţi-am devenit dorinţă,
Dar loc şi timp de fapte n-am avut
Şi ne-am lăsat seduşi de nevoinţă.
Ne-am zis că timpul e un ajutor
În a păstra esenţele de formă,
Şi a rămâne-n ochii tuturor
Respectuoşi de lege şi de normă.
Şi ne-am mai zis că-i gândul ispitit
De amintiri de-a dreptul înfrânate,
Ori e urmarea unui drum dorit,
Lipsit de rătăcirea prin păcate.
Dorinţele nu stau nicicum în loc,
Oricât ar fi să stea în aşteptare,
Neîmplinite duc spre nenoroc,
Spre decăderi şi chiar spre desfrânare.
În lumea ta eu sunt neînsemnat,
Să fii cu mine nu s-ar prea putea,
Dar spre a fi cu sufletu-mpăcat
Poţi fi, din când în când, amanta mea.
Ascunşi de ochi prea mult căutători,
Mult voitori de-a şti ce vor a crede,
Putem să fim, oricând, făptuitori
A tot ce, prin dorinţe, se-ntrevede.
Aşa fiind, putem trăi un vis
Ce lumea noastră nu ni-l mai permite,
Făcând, din pat, un tainic paraclis
Cu prea-măriri de clipe împlinite.
Putem să fim tot ce dorim să fim,
Seduşi, trăind, de-a faptelor urmare
Uitând că, zi de zi, pe mulţi minţim
Şi chiar pe noi, ucişi de repetare.
