Denominare de drum

Drumul îl merg... e când mai bun ori rău...
Mi-e dor, un dor nebun de trupul tău,
Să te privesc cum stai când mă doreşti,
Cum mă primeşti şi-apoi mă-nebuneşti...

Aş vrea să fiu în tine tot, un tot,
Denominând al darului complot,
Și sânii să ţi-i gust, şi să-i tot gust,
Să-i simt ca vin ce-l beau, găsindu-l must.

Să-mi ştiu odihnă trupu-ţi tresărind,
Când stelele-n înalturi se aprind,
Că-n pântecu-ţi de dor învăpăiat,
Mistereul se voieşte dezlegat.

Iar coapsele, cu tremurul prelung,
Să fie semn c-ajungi şi că ajung,
Pe pragul unui vis perfect real
Denominat mereu accidental.

Şi drumu-i lung, şi-mi pare a fi greu
Când tot aştept şi tot aştept mereu,
Să-ţi las pe sânu-ţi gândul că-s grăbit,
Fiind, de fapte, clar, ademenit.

Ştiindu-te motiv de mare dor,
Venind, din lumea mea, rătăcitor,
M-aş tot lăsa, atât cât vrei, să-ţi fiu,
Atât cum pot să fiu ceea ce ştiu.

Şi îmi e dor, prea dor, de trupul tău,
De nici nu ştiu când drumu-i bun sau rău,
Îi poruncesc să nu mai fie lung,
Măcar la miez de noapte să ajung.

Îndemn spre noapte

Simţindu-mă chemat, mă tot îndemn
Să plec la drum pe urmă de cărare,
În căutarea unicului semn
Al vieţii dusă doar la întâmplare.

Încerc, mereu, să nu ajung târziu,
Să nu se-ntâmple soarele s-apună,
Timp să îţi ai, grăbit să vrei să-ţi fiu,
Trăire de o noapte împreună.

Să fie clar, aşa cum ai să vrei,
La trecerea din ziua înspre noapte,
Că dăm, firesc, speranţelor temei,
Trecând, cu mult curaj, direct la fapte.

Doar eu şi tu... şi cerul înstelat,
Într-o lumina-a lacrimii de lună,
Mărturisind, mult zgâlţâitul pat,
Se va jura că suntem împreună...

Şi am să scriu ce-i dat să fie scris,
Că fi-va-ntâia noapte ca o carte,
Tu fiindu-mi poartă înspre paradis,
Fiindu-ţi eu reper spre mai departe.

O vei citi-o tu... cu patos mult,
Va fi completă, chiar adăugită,
Când şoapta-ţi voi putea să o ascult,
Simţindu-te femeie dăruită!

Şi sânii tăi, în val tresăltător,
Vor fi însemn că-n linişte e marea,
Că ceru-n ochii tăi se vede zbor,
În suflet aducând înseninarea.

Ce-i spus e spus, e zis şi e promis,
Şi toate sunt aşa, firesc, sa fie,
O noapte cu un drum în paradis
Şi-ntoarcere, din ea, cu bucurie.

Mirare cu nerăbdare

Cât de frumoasă eşti... nu îţi mai spun
Şi nu-ţi mai spun că vis mereu îmi eşti,
Să tac puterea toată mi-o adun,
Dar tot aştept s-aud, de tine, veşti!

În aşteptare gândul greu îmi las,
Mi-l chiar oblig să fie răbdător,
Chiar dacă el mi-arată înspre ceas
Spunându-mi că de timp sunt pierzător.

Mi te aduce clipa unui vis
În omeneşti, nerăbdătoare, fapte
Şi tot mai greu mi-e să îţi spun concis
Că zi întreagă mi-e un miez de noapte.

Nu doar când vreau, privirile-mi găsesc
În căutarea ta, mustind dorinţe,
Pline de tot firescul omenesc
Şi de speranţa marii biruințe.

Eu nu-ţi mai spun, dar nici nu ţin ascuns
Că mi te-arăţi când noaptea e senină
Într-un înalt, ce greu e de pătruns,
Cu trupu-ţi îmbrăcat doar de lumină.

Haina-ţi lumească eu o văd cu greu,
De-aceea-ţi spun că eşti aşa frumoasă,
Că, toată goală, eşti în gândul meu,
Şi gândul doar în voia ta se lasă.

Nu prea mă vreau în stare să descriu
De ce te văd a fi ca o minune,
Îmi e de-ajuns să cred într-un târziu
Ce-l vom trăi răpiţi de pasiune.

Departe eşti, însă mi-e greu să tac,
De multe ori rămân ca o mirare,
Cuvinte n-am şi nu ştiu ce să fac,
Că nu mai am, în nici un fel, răbdare.

Semnătura de pe manuscris

Ţi-aș scrie poezii direct pe sâni
Şi-n pântec semnătura mi-aş lăsa,
Să te aud cum şoapta ţi-o îngâni
Când nu mă laşi, o clipă, a pleca.

Să fac mereu un drum de-ntors şi dus,
Să pot adâncuri, tainc, explora,
Fiindu-ţi şi stăpân dar şi supus,
Mereu în tine şi în carnea ta.

Cu ritmul, orişicât ar fi schimbat,
Te-ai învăţa mereu a-l repeta,
Voindu-l şi profund şi apăsat
Ca niciodată să nu-l vrei uita.

Şi, pe-ntuneric chiar, aş şti să scriu,
Cu litere, în trupu-ţi dăltuite,
La vremea când zic unii că-i târziu
Idei ce par absurd revizuite.

Descris aşa, nici timpul viitor,
Ca piedică nu s-ar putea lăsa,
Să nu îţi fiu, menit, zămislitor,
Să nu rămân, pe veci, în carnea ta.

Şi sânii-ţi se vor fi un manuscris,
În care, cu nădejde, vei păstra
Eternitatea unui rezonabil vis
Ce l-ai iubit, voind a-l tot avea.

Iar ca urmare, pântecu-ţi rotund,
Vieţii de veci voindu-se-a se da,
Mă va lăsa mereu să mă confund
Cu tot ce va rămâne-n urma mea.

Reala dovadă

Îţi spun, de-atâtea ori că te aştept
Să-mi fii mai mult decât închipuire,
Să-mi fii motiv de drum bătut şi drept,
Să-mi fii, în adevăr, mărturisire.

Nici nu mai ştiu de când mi te-amintesc,
Cum te arăţi la cei ce vor să vadă
Că vii spre împliniri de rost lumesc,
Şi nu că te-am vânat şi îmi eşti pradă.

Pasul ţi-e plin de anii tăi, puţini,
Şi în priviri laşi urme de voinţă,
Când vii şi vii, prin umbre de lumini,
Venirii dând întreaga stăruinţă.

Nici nu mai ştiu de cum îmi este clar,
Când mi te laşi, privirii, goală toată,
Şi mă grăbeşti să nu cred că în dar
Pe tine chiar, te-ai dat, întâia dată.

Sânii-ţi rotunzi sunt puşi mereu pe joc
Când buzele-mi îi prind cu nerăbdare,
Şi însetate când aprinsul foc
Îmi dă motiv de-adâncă cercetare.

Nici nu mai ştiu cum pot să văd real
Pasul ce-mi pare vis ce se repetă,
Vis care iese cumva din normal,
Doar fapta ni-i normală şi concretă.

Chiar când ajung, în umbletu-mi profund
Să fiu motiv de tot în carnea ta,
Mă laşi să ştiu că, pântecu-ţi rotund,
Purta-va-n nemuriri amprenta mea.

Nici nu mai ştiu... Îmi spui că nu mai ştii
De ce te-ai vrut să nu îmi fii departe,
De ce ţi-a fost dorinţă să-mi devii
Aproape, până dincolo de moarte.

Îmi spun de-atâtea ori că drumu-i drept,
Şi anii tăi sunt unica dovadă
Că de atâta vreme te aştept,
Ca dar divin nu omenească pradă.

Cuminte-n pace

În noaptea asta o să facem pace,
Ne vom gândi mai mult la viitor,
Că şi furtuna drum de ducă-şi face
Mutându-se-ntr-un alt, tihnit, decor.

N-am să mă las cuprins de pasiune,
Oricât va fi să simt că eşti de foc,
Chiar de-am s-o fac ca şi diversiune,
Am să-ţi cedez întâiul pas de joc.

Ai să mă vezi că pot să stau cuminte
Oricât va fi şi eu să mă-nfierbânt,
Ştiindu-te dormind fără veştminte
Şi mă atingi voind să-mi dai avânt.

Ceru-i senin, dar vântul tot nu tace,
Focul în sobă vrei să îl aprind,
Şi voia-ţi fac, e ceva care-mi place,
Că dezvelită te voieşti dormind.

Din vis te-aud că îmi şopteşti cuvinte,
Şi înțeleg ceva: profund, domol,
Stele de foc îmi readuc în minte
Că mi-am propus un absolut control.

Nimic nu văd, de parcă-n jur e beznă,
Când între coapse-ţi mâna îmi cobor,
Iar tu cu talpa, îmi aşezi pe gleznă
Îndemnul faptei, tainicul fior.

Pe buze sânii poposesc o clipă,
Când mâna-şi face cale de mijloc,
Şi înţeleg să nu mai fac risipă,
Îţi este dor şi dor îmi e de joc.

Aş fi cuminte, însă-i o prostie,
De-aşa prostie nu pot fi convins,
Eşti nopţii floare albă din câmpie
Şi-ntre petale focul s-a aprins.

Nici n-am motiv să spun că eşti ispită,
Prea ţintuit mă simt de un îndemn
Ce-mi face hotărârea ilicită,
Şi gândul păcii absolut nedemn.

Cu minte sunt, chiar dacă nu cuminte,
În joc mă prinzi, şi chiar îţi dau curaj,
Şi-i parcă iar furtună, sau, mă minte
Mult prea realul faptelor tangaj.

Sânii mă ard, şi-ţi ai pe buze şoapte
Ce mă aruncă, vreau, nu vreau, în vis,
Las la o partea pacea, trec la fapte,
La tine-n pântec intru-n paradis.

Dubiu în vârstă

Ani, câţi am, eu spun, de multe ori,
Printr-un fel de logică primară,
Teamă însă-mi e că mari erori
Prin această spusă fac s-apară.

Cu destule dubii le răspund
Celor ce încearcă să compare
Mersul meu, alert însă profund,
Cu mereu dorinţa de schimbare.

Am tendinţe să mă simt bătrân
Mult mai mult decât o simplă viaţă,
Ziua-n zori, când caut să amân
Mult prea hrăpăreaţa dimineaţă.

În nu ştiu care timp, atunci, mă duc
Şi, printre gânduri care-mi dau năvală,
Acestui biet ce sunt, îi readuc,
Un argument cu sens de verticală.

Mă-ndatorez la tot ce-am învăţat,
Când nu mai am prin lume altă cale,
Când cerului ce pare-ntunecat
Îi dau nuanţe, oarecum, reale.

Şi fapte trec, şi alte fapte vin,
Coincindenţa-mi pare o-ntâmplare
În care argumentul e divin
Iar fapta-şi are formă de tipare.

Şi iar, câți ani mai am, nu pot să ştiu,
Deducţia mă scoate din modele,
Că nici nu pot gândi că-i prea târziu
Să pot urca, cu pas bătut, spre stele.

Sfidez principii şi sfidez păreri,
Sfidez chiar şi dovezi fără greşeală,
Fără să cred în nu ştiu ce puteri,
Ori în ceva tocmit cu socoteală.

Încerc şi eu să mă conving să cred
Că vremea ce-o trăiesc e prima dată,
Şi că se vrea şi ea cu mers biped,
Uitând de altceva, de altădată.

Adun şi scad, şi înmulţesc, şi-mpart,
Şi calculul mă scoate din sărite,
Nici nu mai ştiu de-i ceasul vieţii spart
Sau are mecanismele-nvechite.

Dar nici un calcul nu îmi dă exact,
Rezultă perioade nesfârşite,
În care, judecând în mod abstract,
Încap valori de-a dreptul infinite.

Rămâne doar să spun că sunt bătrân,
Trăind mereu o altă tinereţe,
Şi că de-a pururi un bătrân rămân,
Şi-ntineresc mereu la bătrâneţe.

Cât de bătrân, sau cât de tânăr sunt,
Nu ştiu cum pot să aflu, să se ştie,
Nici cum să am un minim amănunt
Ce-mi poate fi atribuit doar mie...